jocul o activitate specific umana

Jocul este o formă de manifestare a copiilor, a tuturor timpurilor şi a tuturor popoarelor. Jocul satisface în cel mai înalt nevoia de activitate. Prin natura sa psihologică şi socială, jocul copilului se deosebeşte esenţial de jocurile animalelor. Jocul a fost înţeles de mult timp ca o activitate caracteristică omului şi a fost adesea asociat cu realizarea potenţialului uman. „Omul se joacă doar atunci când este om în adevăratul sens al cuvântului şi nu devine om decât dacă se joacă”, spunea filozoful Schiler.

Despre instinctul uman al jocului a vorbit K. Gross, afirmând ca jocul generează umanul deoarece jocul are o bază, o premiză. In explicarea jocului, S. Hall a pornit de la legea biogenetică a lui Haeckel „ontogeneza repetă filogeneza” şi a susţinut că jocul copiilor nu ar fi decât o recapitulare a instinctelor şi a formelor primitive de viaţă, în ordinea în care ele au apărut în istoria vieţii strămoşilor noştri.

Teoria sa se dovedeşte însă a fi absurdă deoarece în jocuri se manifestă experienţa socială a jocului copilului, ca rezultat al comunicării din jur. Succesiunea diferitelor tipuri de jocuri nu poate fi explicată prin teoria biogenetică întrucât conţinutul jocurilor, aşa după cum se ştie este prin excelenţă social, reflectând realităţile societăţii noastre, existând o evoluţie de la simplu la complex, ceea ce permite o detaşare de stadii şi modalităţi ale jocului. Caracteristic jocului sub raportul conţinutului său nu este fixitatea, rigilitatea şi variabilitatea, jocul apărând ca o disponibilitate. opilul începe să se joace încă din primii ani de viată.

Jocul devine o activitate centrală a copilului la vârsta preşcolară, de aceea se consideră adesea vârsta jocului. Pedagogia preşcolară ştiinţifică arată că jocul satisface nevoia de activitate a omului în cel mai înalt grad, copilul fiind o fiinţă deosebit de activă.

Jocul are în viaţa copilului o importanţă la fel de mare ca şi activitatea, munca sau serviciul la adult.”, spunea A.S. Makarenko. Jocul reprezintă o importanţă deosebită în viaţa sa, pentru că satisface dorinţa lui firească de manifestare şi independenţă. Realitatea care îl înconjoară, fiind mult prtea complexă, el caută să o cunoască, să se orienteze în ea, jocul fiind una din activităţile prin care copilul învaţă să cunoască lumea reală. Prin joc, funcţiile senzorio-motorii şi verbale se activează şi se dezvoltă.

Jocul nu este orientat spre trecut, ci spre viitor, viitorul fiind anticipat şi pregătit. Esenţa jocului constă tocmai în reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare, neconstituind pentru copil numai o distracţie. Jucându-se, copilul cunoaşte şi descoperă lumea şi viaţa, jocul fiind o formă accesibilă şi atractivă pentru el. Din datele acumulate pe calea observaţiilor psihologice, rezultă că în tot timpul jocului, copilul desfăşoară o variată activitate de cunoaştere, aceasta constituindu-se în primele lui jocuri cu obiectele (jocurile de manipulare).

Cunoaşterea activă a obiectelor folosite în joc exprimă năzuinţele copilului de a cunoaşte mediul înconjurător, mânuind obiectele în diferite ipostaze, copii ajung să cunoască forme, mărimi, greutate, duritate şi culoare. Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă şi se dezvoltă, conţinutul jocurilor se extinde, reflectănd relaţiile sociale dintre oameni, ele oglindind fenomene complexe ale vieţii sociale, aspecte variate din viaţa adultului, pentru că el însuşi este o fiinţă socială, putând afirma că jocurile copiilor sunt o adevărată oglindă a societăţii, jocurile adulţilor şi tinerilorsunt activităţi menite să-l distragă pe subiect de la ocupaţiile sale nobositoare. Pentru copii preşcolari, jocurile nu sunt distracţii. Ceea ce reuneşte jocul copiilor cu al adulţilor sunt sentimentele de plăcere şi conectare provocate de joc.

Jocul apare şi ca formă de odihnă deşi este o activitate ce nu exclude dificultăţile , copiii care se joacă părând a fi inepuizabili, pierzând măsura timpului.

Pentru că presupune activitatea liberă a unor funcţiuni ce nu sunt solicitate în alte condiţii, H.Spencer găsea îzvorul jocului în organismul tânăr. Copii se joacă pentru a se juca. Acţiunile ludice sunt intrinsec motivate. Psihologic, intervenţia unei motivaţii externe, a unor scopuri propuse, face jocul lipsit de autenticitate, transformându-l într-o utilitare, în activitate de învăţare sau activitate sub forma muncii. Jocul reprezintă un fapt, un studiu şi o latură a tuturor condiţiilor, deci a tuturor sistemelor reflexe din care se încheagă activitatea nervoasă superioară. În joc, copii îşi modelează activ achiziţiile, constituind un început în formarea eu-lui.

Jocul este descărcare energiei de prisos, destindere după încordare, pregătire pentru cerinţele vieţii şi compensare pentru activităţiile nefinalizate. Cu cât încercăm să delimităm mai mult jocul de alte forme de activitate unamă, aparent înrudite, cu atât iese mai mult în evidenţă extrema lui autonomie. Ca formă de activitate, are o structură şi o funcţie socială înfrumuseţând şi completând viaţa, fiind indispensabil atât individului ca funcţie biologică, cât şi societăţii, datorită valorii sale ca mijloc de exprimare şi fucţie culturală. Prin natura sa psihologică şi socială, jocul copiilor se deosebeşte esenţial de jocul animalelor.

La vârsta preşcolară, această activitate de joacă devine specific umană, deoarece reflectă un bogat şi variat conţinut social.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here